...O zi din Noiembrie...

E dimineata si in sfarsit singura...doar eu si gandurile mele ...
imi plac momentele cand sunt singura,cand pot sa imi las gandurile sa zboare departe...
atat de departe ca uneori aproape ca nu le mai pot prinde...
sunt doar eu care ma afund in linistea ce ma-nconjoara...imi aud gandurile si nimic altceva....
Privesc absenta pe fereastra ...
doar intunericul de afara si lacrimile ce alerga jucause prin ochii mei imi tin companie...
Este clipa mea de liniste cand sufletul imi sopteste toate povestile lui nescrise,
imi invaluie ochii cu toate amintirile inganate de soaptele intunericului,
cu toate visele si promisunile ce s-au adunat in timp intre cei patru pereti ...multe au zburat...s-au prefacut in fum...
dar visul meu inca pluteste aievea...il simt...il ating...este deasupra tuturor...traieste..
A supravietuit ,scaldat in  lacrimi,teama si dureri nespuse ...
M-am straduit atat de mult sa imi ridic visul undeva sus,cat mai sus ,
ca nimeni sa nu il poate atinge
si de fiecare data, neincrederea mi-l spulbera... il adunam si-l ridicam la loc...
 cu mainile crispate si ochii inecati in lacrimi...
 Acum este acolo sus... si daca si daca va cadea ...
stiu sigur ca voi gasi puterea de a-mi tine visul in palmele sufletului...
e tot ce am si oricat mi-ar fi de greu
nu il voi pierde caci daca nu ar  exista,mi-ar fi gandurile goale si sufletul pustiu...
E dimineata...a rasarit soarele ...printre valuri de lacrimi ,zambesc...
zambesc unicului meu vis care esti TU...